O poveste numita Burano

Burano este o poveste!

Pentru mine, povestea se intampla in iulie 2013. Ea incepe cu o plansa colorata ce are desenate pe ea case de toate culorile. Se spune ca pe aceasta insula din Laguna Venetiana, casele au fost zugravite in culori vii, diferite unele de altele, din cauza cetii dese care se aseaza peste localitate la lasatul serii, mai ales. Ce are ceata cu culoarea caselor, o sa intrebati!? Pai are, pentru ca se prea poate ca ceata sa fi fost motivul pentru care marinarii ajungeau din pura greseala in casa – si implicit la sotia – care nu le apartinea! Ei, ce drame, iubiri clandestine sau marinari rataciti or fi fost pe insula nu stiu exact, dar stiu ca Burano te ademeneste sa te bucuri de viata, sa uiti de reguli si restrictii, sa iubesti omul de langa tine – simplu, frumos, fara prea multe ifose. Sa iubesti, aici, inseamna a zambi sincer, a imbratisa, a dansa, a impartasi clipa!

Dar sa ne intoarcem la povestea din 2013. Ea curge printre casele localnicilor, odata cu apa din canalele lagunei de care apartine Burano. Un grup de cativa prieteni intra in atmosfera locului, se minuneaza la fiecare casa si incearca sa le imortalizeze in imagini, exlamand necontenit :”uite ce draguta e asta mov!” , “uite ce obloane minunate” , “nu pot sa cred, uite-te la cea verde!” . Dupa doar 2 stradute strabatute, incep sa apara magazinase cochete: vestita dantela de Burano, masti originale venetiene, margele din sticla de Murano … oh, fetele s-ar pierde printre lucrurile dragute , dar noroc ca sunt si barbati in grup care le trag mai departe si astfel nu este ratata vizitarea intregii insule.

In orice localitate mica este o piateta centrala catre care duc toate drumurile, si unde se aduna localnicii seara sau in zilele de sarbatoare, pentru a-si petrece timpul impreuna.

Asa este si in Burano. Ai fi spus ca turistii sositi in piata, cu aparatele lor de fotografiat deloc discrete, vor strica acel farmec specific locurilor in care oamenii sunt ei insisi, la un vahar de vin, discutand despre vreo durere de spate, vreo punere la punct a unei odrasle, sau alte intamplari ale zilei. De abicei astfel de interactiune cu localnicii trebuie sa o cauti in locurile mai putin turistice, dar, desigur, merita din plin efortul!

Ei bine, grupul de prieteni din povestea noastra a ajuns in Piata Centrala din Burano si nu mica le-a fost mirarea sa vada ca turistii, si restaurantele gandite pentru ei – foarte dragute de alfel- nu au alungat localnicii si localurile lor preferate. Le-a atras atentia in mod special un grup de localnici asezati la o terasa, cu cate un pahar de vin fiecare, si care radeau, vorbeau ceva mai tare – asa cum vorbeste omu’ cand se simte bine la el acasa. Si chiar atunci, in fat alor, unul dintre petrecareti a scos la iveala un acordeon si a inceput sa cante un vals, insotit de vocea camarazilor lui.

Era ca intr-un film italian de prin anii 70-80, cand bucuria pura, liberatatea si setea de viata erau subiecte de film! Grupul nostru de prieteni se intreba daca au nimerit cumva pe un platou de filmare … Era minunat, simteai nevoia sa intri in ritmul lor, iar doua dintre prietenele noastre, asta au si facut! Uitandu-se una la cealalta, si-au dat seama ca isi doresc acelasi lucru: sa danseze! Acolo, in piateta din Burano, asa, pur si simplu. S-au inlantuit si, razand cu pofta, au inceput sa danseze! Cantaretii observa fetele si nu le vina sa creada: fetele astea chiar danseaza pe muzica lor! Sunt incantati peste masura de spectacolul din piateta oraselului lor. Drept urmare, canta cu si mai multa tragere de inima: un acordeon si 5 voci canta in italiana un vals pe care danseaza doua romance care nu vor uita niciodata aceea dupa-amiza veridic italiana … si dansam, dansam, dansam … nimic nu are importanta in acel moment din viata in afara de aerul din Burano, valsul localnicilor amestecat cu rasul nostru de o veselie debordanta! Turistii ne fac poze – noroc ca fac asta si prietenii nostri, aftfel nu ne-ati fi crezut pe cuvant – pentru ca da, nu e o poveste din imaginatia mea, ci chiar am trait-o, chiar am dansat in aceea piata din Burano, impreuna cu prietena mea, Gabi. Asta-i partea faina in a calatori cu un grup mai mare de prieteni, intotdeauna gasesti pe cineva la fel de nebun ca tine 🙂 Sau de spontan si vesel si cu joie de vivre, in cazul nostru!

Dupa inca un timp petrecut pe acolo, ne-am indreptat spre vaporetto, calatoria noastra prin Italia trebuia sa contiune. Burano isi ia frumos la revedere de la noi, o casuta mov ne zambeste de sub palaria ei de frunze, barcutele se leagana imitand valsul nostru de doar cateva clipe in urma, iar noi ne urcam pe vaporetto , salutand oraselul ce va ramane cu siguranta in memoria emotiilor noastre pentru totdeauna!

Fiecare calatorie este o poveste, daca alegi sa fie! Pentru mine, Burano ramane povestea in imagini langa care incap putine cuvinte … e atat de multa culoare in acel loc, atat de multa viata, incat cuvintele multe sunt de prisos.

Burano este povestea, asadar. Burano se intampla si fara valsul celor doua fete. Burano traieste prin localnicii lui care in mod firesc beau in fiecare seara un pahar de vin si canta un vals, Burano respira prin marea care se strecoara pe stradutele lui fluide, renaste mereu prin legenda caselor viu colorate. Burano se intampla si acum, cand eu ma uit doar cu amintirea la el.

Dar hai sa va las sa rasfoiti povestea Burano asa cum am vazut-o eu, cum am simtit-o eu, prin culoare si muzica, prin susur de valuri acoperit cel mai adesea de propriu-mi ras plin de bucuria de a trai. Imagini si cateva cuvinte … putine cuvinte …